Etimologie
Pentru detalii, vezi: etimologia termenilor „român” şi „România”.

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus.[5]

Cel mai vechi indiciu referitor la existenţa numelui de „român” ar putea fi conţinut de Cântecul Nibelungilor: „Ducele Ramunch din ţara Valahilor/cu şapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.[6] Ramunch ar putea fi o transliteraţie a numelui „Român” reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.[7]
Scrisoarea lui Neacşu

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt conţinute în relatări, jurnale şi rapoarte de călătorie redactate de umanişti renascentişti din secolul al XVI-lea care, fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, au călătorit în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani”.[8] Francesco della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar şi o scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.[9] După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înşişi „români” (romanesci).[10] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba «româneşte», adică romana”.[11]

Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează şi autori care au venit în mod prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii […] se numesc pe ei înşişi «Romuini»”.[12] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în 1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt numiţi valahi, după italieni”,[13] în timp ce primatul şi diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570 că „românii se numesc romani”,[14] iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699 expresii româneşti ca: „Sie noi sentem Rumeni” şi „Noi sentem di sange Rumena”.[15]

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu menţiunea „rumânesc” este conţinută de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et lacu qui appellantur Mursianus...”.[16] Denumirea Rumunense constituie o transliteraţie latinizantă a unei pronunţii slave pentru „rumânesc”. Deşi menţiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă, ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanţa ei istorică rămâne considerabilă, interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.
O hartă a ipoteticei Rumânii (România), datată 1855, realizată de Cezar Bolliac

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de ţară este Scrisoarea lui Neacşu din 1521, ce conţine menţiunea cěra rumŭněskŭ (Ţeara Rumânească).

Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele Române.[17] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Ţării Rumâneşti originile şi semnificaţia denumirii de „român, românesc” dată Ţărilor Române. [18] Dimitrie Cantemir denumeşte în mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Ţări Româneşti”.[19] Termenul de „România” în accepţiunea sa modernă este atestat documentar în a doua decadă a secolului al XIX-lea.[20]

Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirile de „Rumânia” şi „România”, precum şi endonimul „rumâni” alături de „români”, forma scrisă cu „u” fiind predominantă.[21] Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de „vlahi”, vechiul exomin al tuturor românilor[22], până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”[23][24]) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a fost în locuită cu „Romania”. În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romenia”, iar în limba portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) şi „Romeno” pentru a desemna poporul român.[25]
[modifică] Istorie
Pentru detalii, vezi: istoria României.

Prin istoria României se înţelege, în mod convenţional, istoria regiunii geografice româneşti, a popoarelor care au locuit-o precum şi a statului Român modern. Una dintre cele mai dezbătute probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta, este problema originilor.[26][27][28][29] Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe teorii.[30]
[modifică] Dacia şi Imperiul Roman
Pentru detalii, vezi: Daci şi Dacia romană.

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparţin grupului indo-european al tracilor.[31][32][33] Strabon în „Geografia” menţiona că geţii aveau aceeaşi limbă cu tracii, iar dacii aceeaşi limbă cu geţii.[34] Totuşi, prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot.[35][36] Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoşii poporului român.[37] După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus elemente de cultură şi civilizaţie romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.[38][39][40]
Decebal
Columna lui Traian

Pe baza informaţiilor din inscripţia de la Dionysopolis[41][42][43] şi de la Iordanes, se ştie că sub stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac.[44][45] În anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi.[46] După moartea lui, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate.[47] Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.[48] Statul centralizat dac va atinge apogeul dezvoltării sale sub Decebal.[49] În această perioadă se menţin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian.[50] Între anii 271-275 d.Hr. are loc retragerea aureliană.[51]
[modifică] Perioada principatelor şi Epoca fanariotă
Pentru detalii, vezi: Statele medievale româneşti şi Epoca fanariotă.

În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goţii în secolul III - IV[52], hunii în secolul IV[53], gepizii în secolul V[54][55], avarii în secolul VI[56], slavii în secolul VII, ungurii în secolul IX, pecenegii[57], cumanii[58] , uzii şi alanii în secolele X - XII şi tătarii în secolul XIII.

În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpaţi.[59] Mai apoi, în contextul cristalizării relaţiilor feudale, ca urmare a creării unor condiţii interne şi externe favorabile (slăbirea presiunii ungare şi diminuarea dominaţiei tătarilor) iau fiinţă la sud şi est de Carpaţi statele feudale de sine stătatoare Ţara Românească (1310), sub Basarab I şi Moldova (1359), sub Bogdan I.[49] Dintre domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiţi: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească şi Ioan de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârşitul secolului al XV-lea cele două principate intra treptat în sfera de influenţă a Imperiului Otoman.
Alexandru Ioan Cuza

Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei[60], guvernată de voievozi, devine un principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea Mihai Viteazul domneşte pentru o foarte scurta scurtă perioada de vreme peste o bună parte din teritoriul României de astăzi.[61]

În secolul al XVIII-lea, Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 şi 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioţi,[62] numiţi direct de turci din rândul familiilor nobile de greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania şi-a pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic şi administrativ Ungariei.[63]
[modifică] Unirea şi Regatul României
Pentru detalii, vezi: Renaşterea naţională a României, Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei şi Regatul României.

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţăra Românească), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza.[64][65][66] Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, Cuza fiind obligat să părăsească ţara.[67] În 1877, România îşi obţine independenţa iar în 1881, Carol I este încoronat ca Rege al României.[68] În 1913, România a intră în război împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obţinut Cadrilaterul.[69][70][71] În 1914, regele Carol I moare, rege al României devenind Ferdinand I.[67]

În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.[72] Deşi forţele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârşitul războiului, Imperiile Austriac şi Rus s-au dezintegrat; Adunarea Naţională în Transilvania, şi Sfatul Ţării în Basarabia şi Bucovina şi-au proclamat Unirea cu România,[73] iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922.[74] Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.[75]

În 1938, regele Carol al II-lea îşi asumă puteri dictatoriale.

Odată cu venirea sa la putere, Ion Gigurtu, preşedinte al Consiliului de miniştri, între 4 iulie şi 4 septembrie 1940, a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită şi fascist-totalitară[76][77][78]. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă şi aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma), România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv oraşul Cluj.[79][80][81] Vastele teritorii din Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu în favoarea Ungariei conţineau importante resurse naturale, inclusiv mine de aur.[82] Ion Gigurtu a fost de acord şi cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de sud în favoarea Bulgariei[83] şi Uniunii Sovietice, Basarabia Herţa şi Bucovina de Nord.[84]

Faţă de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulţumirea opiniei publice şi protestele liderilor politici, regele Carol al II-lea suspendă Constituţia României şi îl numeşte ca prim-ministru pe Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să abdice în favoarea fiului său, Mihai. Apoi, Antonescu îşi asumă puteri dictatoriale şi devine şef de stat precum şi preşedinte al consiliului de miniştri. În 1941, ca aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice[85][86]
[modifică] România comunistă
Pentru detalii, vezi: România socialistă.

La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, regele Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite.[87] În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor.[87]
Revoluţia română din 1989

La mai puţin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupaseră România, în 1947, regele Mihai I este forţat să abdice şi e proclamată Republica Populară Română, stat comunist.[88] În 1965 moare principalul lider comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care România întră într-o perioadă de schimbări.[89] După o scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae Ceauşescu.[89] La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de Uniunea Sovietică.[90] Ceauşescu a devenit secretar general al Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului în 1967. Conducerea lungă de câteva decade a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai cruntă în anii 1980.[90]
[modifică] România după 1989
Pentru detalii, vezi: România după 1989 şi Revoluţia română din 1989.

După căderea comunismului în tot restul Europei de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie 1989 la Timişoara s-a transformat rapid într-un protest naţional împotriva regimului lui Ceauşescu, înlăturându-l pe dictator de la putere.[91]

O organizaţie interimară formată din foste oficialităţi comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion Iliescu a devenit preşedintele provizoriu al ţării. Noul guvern a revocat multe din politicile oprimante[92][93][94] şi a închis câţiva dintre conducătorii regimului comunist.
Din 2007, România este membră a Uniunii Europene.

În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură şi preşedenţie. Iliescu a fost ales preşedinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naţionale, a câştigat controlul legislativ. Petre Roman a devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstraţiilor antiguvernamentale. Dezlănţuirile minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de finanţe, Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru şi a format un nou cabinet.[95] În alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naţionaliste PUNR, PRM şi fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu.[96]

Emil Constantinescu din coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe preşedintele Iliescu, după un al doilea scrutin şi l-a înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile şi mai târziu de Mugur Isărescu.[96] Alegerile din 2000 au fost câştigate de PSD şi Ion Iliescu, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.[97] În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al statului, în fruntea unei coaliţii formată din P.N.L. şi P.D., alături de U.D.M.R. şi P.U.R., iar în funcţia de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.[98]

Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene.[99][100] În urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obţinut cele mai multe mandate, fiind urmat de alianţa dintre PSD şi PC, PNL şi UDMR.[101] Ulterior se formează un guvern de alianţă, între PSD-PC şi PD-L, condus în prezent de Emil Boc.[102]
[modifică] Geografie
Sfinxul din Bucegi, aflat pe platoul Munţilor Bucegi, la 2216 metri altitudine, măsoară 8 metri în înălţime şi 12 metri în lăţime.
Pentru detalii, vezi: geografia României.

Teritoriul actual al României mai este numit şi spaţiul carpato-danubiano-pontic, deoarece România se suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaţilor Româneşti şi a regiunilor limitrofe impuse şi subordonate complementar Carpaţilor, fiind mărginită în partea de sud de fluviul Dunărea, iar în partea de est de Marea Neagră.

Pe Glob, România este situată în emisfera nordică, la intersecţia paralelei 45° latitudine nordică şi meridianului de 25° longitudine estică, iar în Europa în partea central sud-estică la distanţe aproximativ egale faţă de extremităţile continentului european.[103] România se învecinează la nord cu Ucraina, graniţa de sud este formată cu Bulgaria (o mare parte fiind frontieră acvatică, cu Dunărea), în vest cu Ungaria, în sud-vest cu Serbia, iar în est cu Republica Moldova (formată în totalitate de Prut). Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, graniţe ale Uniunii Europene (spre Serbia, Moldova şi Ucraina), în timp ce cu Marea Neagră, graniţa formată are o lungime de 194 km pe platforma continentală (245 km de ţărm). Suprafaţa României este de 238 391 km², la care se adaugă 23 700 km² din platforma Mării Negre.
[modifică] Relief
Hartă topografică a României

Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporţionalitate, complementaritate şi dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiţia aproximativ egală a principalelor unităţi de relief (35% munţi, 35% dealuri şi podişuri şi 30% câmpii) şi gruparea reliefului.[103] Carpaţii Româneşti se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul ţării, cea a Transilvaniei.[103] Sunt munţi cu altitudine mijlocie, fragmentaţi, cu un etaj alpin, păşuni alpine şi întinse suprafeţe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful Moldoveanu (din Munţii Făgăraş), la 2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munţii Carpaţi au o lungime de 910 km.[104]

La exterior Munţilor Carpaţi se află un inel de dealuri — Subcarpaţii şi Dealurile de Vest — locurile cele mai populate,[103] datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) şi condiţiilor favorabile culturii viţei-de-vie şi pomilor fructiferi. În est şi sud se extind trei mari podişuri (Moldovei, Dobrogei şi Getic), dar şi Podişul Mehedinţi, în timp ce în sud şi vest se întind două mari câmpii, Câmpia Română (îngustată spre est) şi Câmpia de Vest.

Delta Dunării este cea mai joasă regiune a ţării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaştini, lacuri şi stuf.[103] Ceva mai înălţate sunt grindurile fluviale şi maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroşi oameni de ştiinţă ai vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.[105] Delta Dunării a fost introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervaţie naturală a biosferei.[106]

România beneficiază de toate tipurile de unităţi acvatice: fluvii şi râuri, lacuri, ape subterane, ape marine. Particularităţile hidrografice şi hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de poziţia geografică a ţării în zona climatului temperat-continental şi de prezenţa arcului carpatic. Factorul antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularităţi.[107]
[modifică] Faună şi floră
Pentru detalii, vezi: fauna României şi flora României.
Pelicani zburând deasupra Dunării în Deltă

Pe teritoriul României au fost identificate 3700 de specii de plante din care până în prezent 23 au fost declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile şi 1253 sunt considerate rare.[108] Cele trei mari zone de vegetaţie în România sunt zona alpină, zona de pădure şi zona de stepă.[109] Vegetaţia este distribuită etajat, în concordanţă cu caracteristicile de sol şi climă,[110] dar şi în funcţie de altitudine, astfel: stejarul, gârniţa, teiul, frasinul (în zonele de stepă şi dealuri joase); fagul, gorunul (între 500 şi 1200 de metri); molidul, bradul, pinul (între 1200 şi 1800 de metri); ienupărul, jneapănul şi arborii pitici (într 1800 şi 2000 de metri); pajiştile alpine formate din ierburi mărunte (peste 2000 de metri).[103] În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetaţie specifică de luncă, cu stuf, papură, rogoz şi adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi şi arini. În Delta Dunării predomină vegetaţia de mlaştină.[111]

Fauna României este în special repartizată în funcţie de vegetaţie. Astfel, pentru etajul stepei şi silvostepei sunt specifice următoarele specii: iepurele, hârciogul, popândăul, fazanul, dropia, prepeliţa, crapul, carasul, ştiuca, şalăul, somnul; pentru etajul pădurilor de foioase (stejar şi fag): mistreţul, lupul, vulpea, mreanul, ciocănitoarea, cinteza; pentru etajul păudurilor de conofere: păstrăvul, lostriţa, râsul, cerbul, iar specifice faunei alpine sunt caprele negre şi vulturii pleşuvi.[103]

În particular, Delta Dunării este locul a sute de specii de păsări, incluzând pelicani, lebede, gâşte sălbatice şi păsări flamingo, protejate de lege (aşa cum sunt de altfel şi porcii sălbatici şi lincşii). de asemenea delta reprezintă un popas sezonal pentru păsările migratorii. Câteva dintre speciile rare de păsări aflate în zona Dobrogei sunt pelicanul creţ, cormoranul mic, lopătarul, gâsca cu piept roşu şi gârliţa mare, dar şi lebada de iarnă.[112]
[modifică] Climă
Pentru detalii, vezi: clima României.
Delta Dunării